Predica la Evanghelia Sarbatoarei Bunei Vestiri 25 martie 2021

 Buna-Vestire

Lecturi:

Is 7,10-14; 8,10c

Evr 10,4-10

Lc 1,26-38

Sărbătorim astăzi Solemnitatea Bunei Vestiri. 

Este o sărbătoare a lui Cristos şi a Mariei. Este a lui Cristos pentru că Buna Vestire e momentul în care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. La Crăciun Biserica celebrează naşterea lui Isus, când prezenţa Mântuitorului devine vizibilă în ochii omenirii în persoana pruncului născut la Betleem. Dar Fiului lui Dumnezeu ia natura umană în momentul Bunei Vestiri. Este sărbătoarea Mariei pentru că Misterul Întrupării aparţine simultan tinerei fecioare din Nazaret, care din iubire a acceptat să coopereze la opera divină de mântuire prin primirea în sânul ei feciorelnic al Fiul lui Dumnezeu.

Venirea lui Cristos în lumea noastră, Biserica vrea să o celebreze într-un mod deosebit. Acesta este motivul sărbătorii de astăzi. Într-adevăr e un moment unic în istoria omenirii şi în Istoria Mântuirii. Cel care e Dumnezeu îşi asumă natura umană pentru ca să răscumpere neascultarea lui Adam şi infidelitatea omenirii în aceeaşi natură în care ea a fost săvârşită.

Buna Vestire este semnul împlinirii profeţiilor mesianice şi deci a profeţiei lui Isaia din prima lectură: “Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un Fiu, iar numele lui va fi Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”.

Dumnezeu se revelează progresiv în Istoria Mântuiri. Se revelează astfel pentru că slăbiciunea umană este incapabilă să înţeleagă în totalitate Planul Său de Mântuire. Dar Dumnezeu îl ajută pe om întărindu-l cu harul credinţei şi pregătind împlinirea Marilor Mistere prin diferite semne profetice.

 

Sfântul Augustin, considerând sublimitatea primei pagini din Evanghelia după sfântul Ioan unde se istoriseşte veşnicia şi inefabila naştere a Cuvântului în sânul Tatălui, dorea ca ea să fie scrisă cu litere de aur pe săpătura în marmură şi aşezată în toate bisericile din lume.

Cu această pagină sublimă se poate asemăna o alta din Evanghelia după sfântul Luca unde se povesteşte Întruparea Cuvântului în sânul Fecioarei din Nazaret, ca apoi să apară om între noi oamenii, pentru noi şi a noastră mântuire. Pe drept pagina evanghelică a Bunei-Vestiri merită să fie scrisă cu focul iubirii în toate inimile oamenilor de pe întreg rotocolul pământului în orice timp al istoriei.

Buna-Vestire în Vechiul Testament.

Buna-Vestire, deşi nu în forma reală cum s-a petrecut la Nazaret, o avem totuşi în promisiune. Aceasta o face Tatăl ceresc protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în paradisul pământesc blestemându-l pe Şarpele viclean: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul (Gen 3,15).

Promisiunea a avut menirea să aprindă o licărire de speranţă în ochii înlăcrimaţi care părăseau fericirea, părăseau pomul vieţii din mijlocul raiului.

Pomul vieţii îl prefigura pe Isus. Unii exegeţi afirmă că: dacă Adam şi Eva ar fi mâncat imediat din el după păcat, n-ar fi murit. Dar cum să se apropie, dacă îngerii cu săbii de foc îl apărau? Promisiunea lui Dumnezeu le-a dat speranţa că va veni o zi în care îngerii îi vor lăsa să se apropie şi să mănânce din acest pom şi atunci vor şti cât de bună este “pâinea îngerilor”.

Speranţa devine realitate: arhanghelul Gabriel o invită pe Fecioara din Nazaret Maria să mănânce din Pomul vieţii, să primească în sânul ei pe dătătorul vieţii, pe acela care într-o zi se va adresa tuturor oamenilor cu invitaţia: Cine mă mănâncă pe mine nu va vedea moartea în veci (In 6,51), pe Fiul lui Dumnezeu.

Isaia, prevăzând ziua Bunei-Vestiri, exclamă: Iată, fecioara va zămisli şi va naşte fiu şi-i va pune numele Emanuel (Is 7,14).

Isus este prefigurat în coloana de foc din pustiu, care îi călăuzea pe israeliţii ieşiţi din Egipt spre Ţara Făgăduită. Mai era prefigurat în mama din pustiu. Acum, în sânul Fecioarei, poate spune cu adevărat: Eu sunt pâinea vieţii, fiindcă sânul Mariei nu a gustat niciodată o hrană care să-i aducă atâta mulţumire, nici o hrană pământească nu i-a putut oferi săturarea deplină ca acum, fericirea divină.

Socrate (469-399), părintele psihologiei, prin dictonul Cunoaşte-te pe tine însuţi! şi reprezentant de frunte al culturii greceşti, mărturisea învăţăcelului său Alcibiade ignoranţa şi neputinţa de care suferea lumea: lipsa unui îndrumător atotştiutor şi atotputernic. El îi mărturisea cu nostalgie: Cea mai bună hotărâre pe care trebuie să o luăm noi este aceea de a aştepta cu răbdare ca să vină cineva de sus, ca să ne instruiască despre felul cum ar trebui să ne comportăm faţă de divinitatea supremă şi faţă de oameni. Şi când Alcibiade i-a cerut alte explicaţii despre acel cineva menit să schimbe lumea din temelie, i-a spus: Afară de cazul că i-ar plăcea lui Dumnezeu să trimită pe cineva de sus pentru a ne instrui, nu-i nici o speranţă că filozofii vor reuşi să schimbe moravurile oamenilor.

Platon (427-347), ucenicul lui Socrate, în cartea sa “Timeu”, pe care avea obiceiul să o poarte mereu cu sine sub braţ, spune, argumentând necesitatea apariţiei lui Dumnezeu în lume sub chipul omului: Aceasta a fost în ansamblul ei raţiunea lui Dumnezeu care există de-a pururi, faţă de Dumnezeu care avea să se nască într-o zi, adică Dumnezeu trebuia să se descopere făpturilor sale pe înţelesul lor, după felul lor de a fi, pentru a le instrui cum trebuie să se comporte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

În ziua Bunei-Vestiri a încetat chinuitoarea aşteptare şi trimisul lui Dumnezeu o spune clar Mariei: sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema, adică: împărăţia lui nu va avea sfârşit nici în timp, nici în loc, nici în dărnicie, nici în fericire.

Trebuie să-i mulţumim în primul rând lui Dumnezeu că a avut milă de noi, dar nu trebuie s-o uităm nici pe Fecioara mamă, fiindcă: dacă ea ar fi refuzat să accepte misterul Întrupării, sunt de părere unii exegeţi, Dumnezeu n-ar fi putut, cu toată atotputernicia sa, să creeze o altă fiinţă umană mai perfectă care să-i ia locul. Preacurata atinge limitele maxime ale posibilităţii de perfecţiune umană, ea este cea plină de har, adică mai mult nici nu se poate.

Prin Buna-Vestire ni se deschide cel de-al doilea mare izvor al binecuvântărilor cereşti: Maria, care prin Cristos devine şi mama noastră cerească.

Stalingrad 1943. “În lagărul nostru, mărturiseşte un prizonier, în noaptea de început al Adventului, ne-am adunat şi am început să cântăm Dorit Mesie, vino! Am făcut şi o coroană pe care am prins patru bucăţele de lumânare. Le aprindeam numai pentru câteva clipe, de teamă să nu se termine. Într-una din zilele Adventului s-a răspândit zvonul prin lagăr că un deţinut ştie să picteze (Kurt R.). Acest deţinut era chiar medicul nostru. Ne-am adunat mai mulţi în jurul lui şi l-am rugat să ne picteze ceva. Unul zicea: Să ne pictezi ceva de mâncare; altul:… un peisaj din ţara noastră; altul:… nişte copilaşi, care să ne amintească de cei de acasă etc. Văzând că părerile se împart şi el nu ne putea împlini dorinţele tuturor, l-am rugat să ne picteze ceea ce va crede el de cuviinţă că ne poate aduce un crâmpei de bucurie tuturor.

Cu un cărbune, pe spatele unei hărţi vechi, medicul nostru s-a apucat să picteze, mai întâi, şovăind, trasează o schiţă, dar apoi, tot mai sigur pe sine, face să apară un portret al sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe.

În ziua de Crăciun, un şir lung de deţinuţi aşteptau să vadă ce le-a pictat medicul atâta timp în secret. Când tabloul a fost desfăşurat în faţa noastră, l-am privit uimiţi, am îngenuncheat ca la Betleem. Unii dintre noi au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei ruseşti, rupţi de foame, de frig şi de alte boli, ne-am simţit mângâiaţi de chipul Fecioarei pictat cu cărbune pe spatele unei hărţi vechi, de medicul-pictor care era protestant”.

Prin anul 1965 făceam pregătire cu copiii pentru întâia sfântă Împărtăşanie la Traian, Roman. Împreună cu surioara sa mai mare venea şi Mihaela, de vreo 4-5 anişori. Într-o zi a venit răcită şi tuşea mereu. I-am zis: Mihaela, nu te temi că mori, tot tuşind mereu? Mi-a dat un răspuns spontan şi uimitor: Nu, fiindcă ştiu “Bucură-te, Marie” şi merg în rai.

Buna-Vestire are menirea să ne înveţe şi pe noi, ca astfel să spunem “Bucură-te, Marie”, încât, în orice clipă am muri, să mergem în rai. Amin.

Predica preot Lörincz Otto