Predica la Evanghelia din prima duminica din Postul Pastelui, 21 februarie 2021
Ispitirea în pustiu (Marcu 1,12-15)
12 Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. 13 Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau.
Începutul predicării lui Isus
14 După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galiléea, predicând evanghelia lui Dumnezeu 15 şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!”
Duminica I-a din Post
O mamă cămilă şi puiul ei vorbeau
într-o zi. Puiul întreabă: “Mamă, de ce avem picioare aşa mari cu trei degete?”
Mama îi răspunde: “Ca să ne permită să trecem prin nisipul moale din deşert
fără să ne scufundăm.” “Şi de ce avem aceste gene lungi şi grele?” “Ca nu cumva
să ne intre nisip în ochi în timp ce traversăm deşertul”, răspunde mama cămilă.
“Dar mamă, de ce avem aceste cocoaşe pe spate?” Mama îi răspunde puţin
impacientată de întrebările puiului: “Le avem ca să păstreze grăsimea când avem
drumuri lungi de făcut prin deşert, fără să ne trebuiască apă.” “Aha, am
înţeles!”, spune puiul. “Avem picioare mari ca să nu ne scufundăm, gene lungi
să nu ne intre nisip în ochi şi cocoaşele ca să păstrăm mai bine apa. Dar mamă,
atunci ce căutăm noi în grădina zoologică?” Viaţa modernă ne face să ne simţim
uneori ca o cămilă la zoo. Asemenea personajelor tocmai amintite, avem nevoie
uneori să mergem în deşert pentru a descoperi cine suntem cu adevărat. Postul
ne invită să intrăm într-o astfel de experienţă a deşertului.
Deşertul a fost locul de naştere al
Poporului lui Dumnezeu al primului legământ. Poporul evreu care scăpase din
Egipt ca triburi separate a ajuns în Ţara Promisă ca un singur popor, sub
Dumnezeu. În deşert au devenit Poporul lui Dumnezeu prin legământ. În decursul
istoriei, când iubirea şi fidelitatea lor faţă de Dumnezeu se răcea, profeţii
îi invitau să se întoarcă în deşert pentru a-şi redescoperi identitatea,
vocaţia lor şi misiunea lor, ca un fel de metodă de a-şi retrezi credinţa şi de
a-şi întări legământul cu Dumnezeu. Marii profeţi Ilie şi Ioan Botezătorul au
fost oameni ai deşertului: au trăit în deşert, au mâncat din hrana deşertului
şi au adoptat un stil de viaţă de deşert. Deşertul este universitatea unde
Dumnezeu îşi educă Poporul.
În Evanghelia de astăzi citim că după
ce Isus a fost botezat, “îndată Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat
timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu
fiarele, iar îngerii îi slujeau.” (Matei 1,12-13). Unde altundeva decât în
deşert ar putea avea loc astfel de întâlniri pline de înţeles cu Duhul Sfânt şi
cu Satana, cu fiarele precum şi cu îngerii? Deşertul a fost şcoala unde Isus a
mers pentru a distinge vocea lui Dumnezeu, pe care trebuia să o urmeze, de
vocea lui Satana, care îl ispitea. Câte voci auzim din momentul în care ne
trezim dimineaţa şi până când ne culcăm noaptea? Vocile nenumărate din ziare,
de la radio şi de la televiziune; vocile celor care trăiesc şi muncesc cu noi;
şi să nu uităm vocile noastre interioare. În deşert lăsăm în urmă majoritatea
acestor voci, pentru a ne concentra pe distingerea vocii lui Dumnezeu şi a
Satanei.
În deşert ajungem să ne cunoaştem noi
pe noi, punctele tari şi punctele slabe, chemarea noastră divină. În deşert
Isus a întâlnit fiare şi îngeri. Există fiare şi îngeri în fiecare dintre noi.
Uneori, din cunoaşterea noastră superficială, nu reuşim să recunoaştem fiarele
din noi şi trăim într-o glorie goală, sau nu reuşim să recunoaştem îngerii din
noi şi ne dedăm urii de sine. Dar în liniştea şi reculegerea din deşert ajungem
să ne împăcăm cu noi, acceptându-ne aşa cum suntem, reconciliindu-ne cu fiarele
şi cu îngerii din vieţile noastre, începând apoi să trăim din nou pacea, ca
pentru prima oară. Postul este un timp al experienţe în deşert. Nu ne permitem
toţi să cumpărăm o cămilă şi să mergem în deşert. Dar cu toţii putem crea un
spaţiu deşertic în vieţile noastre prea înghesuite şi ocupate. Putem să punem
deoparte un loc şi un timp în care să fim singuri cu Dumnezeu, un timp în care
să ne distanţăm de numeroasele zgomote şi voci ce ne bombardează vieţile zi de
zi, un timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, un timp pentru a redescoperi
cine suntem în faţa lui Dumnezeu.
Într-o zi, rabinul Nahum a sosit pe
neaşteptate la şcoală şi i-a găsit pe elevi jucând damişah, cum era obiceiul în
acea perioadă.
Când l-au văzut intrând, au rămas
blocaţi şi s-au oprit din joc. Dar el i-a salutat prieteneşte şi a întrebat:
- Ştiţi regulile jocului de dame?
Şi pentru că elevii, speriaţi, nu
deschideau gura, a continuat:
- Vi le amintesc eu.
Prima este: nu se pot face doi paşi o
dată.
A doua: se poate merge doar înainte,
fără posibilitatea de a se întoarce.
Iar a treia: când se ajunge în vârf,
se poate merge oriunde şi se dublează capacitatea de joc.
Aceste trei reguli sunt valabile şi
pentru viaţă!
b) Hercule pe drumul vieţii se văzu în faţa a două drumuri: unul
urca printre stânci şi spini; celălalt era drept, printre pomi şi flori.
Hercule nu ştia pe care să îl aleagă.
Pentru a-l ajuta în alegere, de pe
drumul care urca a venit un tânăr cu chipul senin, puternic şi, în acelaşi
timp, simplu, care i-a spus:
- Vino cu mine. Vei avea de făcut
eforturi, dar la sfârşit vei fi mulţumit.
Hercule l-a întrebat:
- Cine eşti?
Tânărul i-a răspuns:
- Sunt Datoria.
În schimb, de pe celălalt drum a
venit un tânăr gras, cu faţa vlăguită şi cu un gest de invitaţie. A spus:
- Vino cu mine. Nu va trebui să faci
eforturi; viaţa ta va fi mereu un joc şi o sărbătoare.
Hercule l-a întrebat:
- Care este numele tău?
Tânărul i-a răspuns:
- Eu sunt Plăcerea!
Hercule a reluat:
- Ce îi oferi la sfârşit celui care
te urmează?
Întrucât nu a primit răspuns la
această întrebare, ci numai o invitaţie la bucurie, Hercule s-a hotărât să
aleagă calea dificilă a Datoriei.
c) Un mic albanez spunea:
Mă plimbam pe sub porticul din Piaţa
Cavour, la Ancona, unde se opresc deseori cerşetorii. De câtva timp, s-a aciuat
acolo un micuţ albanez de 12 ani, care trăieşte din pomenile trecătorilor.
Mi s-a adresat şi mie, cu cererea
lui, aproape în italiană. În schimbul unei monede de 500 de lire mi-a dat o
iconiţă cu sfânta Maria Goretti.
În timp ce mă îndepărtam, m-a
întrebat dacă pot să îi fac rost de o pereche de pantofi uzaţi. În picioare
avea o pereche de pantofi rupţi în mai multe locuri.
L-am invitat atunci să mă urmeze la
un magazin din apropiere. Vânzătoarea ne-a arătat o pereche de pantofi foarte
frumoasă, la preţ redus, de la 99.000 la 69.000 de lire. Băiatul i-a întors în
mâini, apoi, zâmbind, a exclamat: “Nu, aceştia costă prea mult!” Aş fi putut să
insist să îi ia, dar am preferat să îl las liber să se comporte în conformitate
cu sensibilitatea şi inteligenţa lui.
Răbdătoare, vânzătoarea a dispărut
după tejghea pentru a se întoarce imediat cu o altă pereche de pantofi, foarte
frumoşi, la preţul de 45.000 de lire. Micul albanez, după ce i-a învârtit şi pe
aceştia în mână, zâmbindu-mi, mi-a spus din nou, “Nu, sunt prea scumpi”.
Dându-şi seama care este situaţia,
vânzătoarea a adus o pereche care costa doar 19.000 de lire. Băiatul, vizibil
fericit, după ce i-a pus în picioare şi mi-a mulţumit, a zburat să îşi reia
locul de muncă.
Am plecat emoţionat. Acel micuţ
albanez mi-a dat în schimbul darului meu o generozitate şi mai mare. Ştiuse să
renunţe la ceva frumos, ca să nu mă determine să cheltuiesc mult. Şi totuşi,
eram doar unul dintre numeroşii trecători, un simplu necunoscut pe care,
totuşi, el, cu inteligenţa lui vie, l-a tratat ca şi cum ar fi fost tatăl lui… O
poveste spune că era odată un mic băiat ce avea obiceiul să vină târziu de la
şcoală. Într-o zi părinţii l-au avertizat să vină la timp acasă, altfel o
încurcă: dar băiatul a întârziat ca de obicei. S-au hotărât atunci să îl înveţe
o lecţie. La masa de cină, fiul a primit doar o felie de pâine şi un pahar cu
apă, în timp ce tatăl său avea în faţă o farfurie plină cu bunătăţi. Săracul
băiat a privit cu ochi flămânzi la farfuria bogată şi apoi la tatăl său. După
ce a aşteptat o vreme, ca impactul să fie cât mai puternic asupra copilului
său, a luat farfuria fiului său, cu felia de pâine, aşezându-i în faţă în
schimb farfuria sa, cu bunătăţi, fără să rostească vreun cuvânt, zâmbindu-i
doar. După ani şi ani, băiatul ajuns om mare, îşi amintea: “După gestul din
acea seară al tatălui meu am ştiut mereu cum este Dumnezeu”. Ce făcuse tatăl
său? Luase asupra sa pedeapsa şi suferinţa care i se cuvenea pe drept cuvânt
fiului său. Aceasta se numeşte ispăşire sau suferinţă prin substituire. Aşa a
făcut şi Cristos pentru noi. Şi aşa ne invită Biserica să facem de-a lungul
acestei perioade de Post.
În a doua lectură de astăzi, Petru îi
încurajează pe creştini să îndure suferinţele nemeritate ale persecuţiei.
Suferinţa nemeritată a fost de folos nu doar pentru mântuirea personală ci şi
pentru mântuirea altora, după cum putem vedea din viaţa şi exemplul lui
Cristos. “Şi Cristos a suferit o dată pentru păcate, El, cel drept. Pentru cei
nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu” (1 Petru 3,18). Printre cei care au
beneficiat de suferinţa lui Cristos se află nu doar păcătoşii care sunt în
viaţă ci şi păcătoşii care sunt morţi, suflete şterse de pe faţa pământului
pentru neascultarea lor pe vremea lui Noe şi care sunt acum în “închisoare”. Cu
alte cuvinte, întreaga omenire a beneficiat de suferinţele şi moartea
nemeritată a lui Cristos, atât păcătoşii care l-au auzit pe Cristos şi l-au
respins, cât şi păcătoşii care au trăit cu mult înainte de venirea lui Isus.
În baza exemplului lui Cristos, Petru
încurajează pe creştinii persecutaţi din comunitatea sa să i se alăture lui
Cristos, suferind suferinţa nemeritată a persecuţiei, din moment ce suferinţa
şi moartea lor, asemenea suferinţei şi morţii lui Cristos, va fi foarte
benefică nu doar lor personal ci şi altor păcătoşi, atât celor în viaţă astăzi,
cât şi celor deja morţi şi deţinuţi în “închisoare”. Catolicii îi spun
purgatoriu acestei “închisori” temporare unde cred că păcătoşii sunt ţinuţi
după moarte până la admiterea lor finală în cer.
La început de Post, Biserica îşi
invită toţi fiii şi fiicele să se alăture lui Cristos într-un itinerar de
patruzeci de zile de post, penitenţă şi pomană. Unii creştini pot găsi dificil
de luat în seamă această chemare, gândindu-se că nu au nevoie de acest tip de
suferinţă voluntară. Ajută însă să ştim că suferinţa, chiar şi când nu plătim
prin ea propriile noastre greşeli, are o valoare ispăşitoare nu doar pentru
păcătoşii din lumea noastră, de astăzi, ci şi pentru cei care au părăsit
această lume înaintea noastră, încă prinşi în “închisoare”, încă incapabili să
vadă faţa lui Dumnezeu.
Îndemnându-i pe credincioşi să
îmbrăţişeze suferinţa fără să fi făcut nimic rău, Petru menţionează Botezul,
comparându-l cu arca lui Noe care i-a salvat pe cei care au apelat la ea. În
decursul istoriei, creştinii au dezbătut unii cu alţii despre cantitatea de apă
cerută pentru botez. Să fie făcut botezul prin stropire? Prin turnare? Sau prin
scufundare totală în apă? Petru ne aminteşte că nu cantitatea de apă este
relevantă, deoarece nu este o baie a trupului care să îndepărteze murdăria, ci
o problemă de conştiinţă: “Aceasta este o imagine a botezului care vă salvează
acum pe voi nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la
Dumnezeu a unei conştiinţe curate” (1 Petru 3,21). Postul este un timp de
retragere pentru întreaga Biserică, în vederea pregătirii pentru Paşti, a jurămintelor de la botez. Să ne rugăm
pentru harul de a ţine acest Post astfel încât să ne purificăm conştiinţele şi
să ne alăturăm lui Cristos în suferinţa ispăşitoare pentru binele tuturor
păcătoşilor. Amin
Comentarii
Trimiteți un comentariu