Porunca a noua explicata

A noua poruncă dumnezeiască 

Să nu poftești casa aproapelui tău. Să nu poftești femeia aproapelui tău, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, și nimic din ceea ce este al aproapelui tău (Ex 20, 17).

Oricine privește la o femeie, dorind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima sa (Mt 5, 28).

Sfântul Ioan distinge trei tipuri de poftă sau concupiscență: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții[1]. În tradiția catehezei catolice, porunca a noua interzice pofta trupească, iar a zecea – pofta după bunurile altora.„Concupiscența”, în sens etimologic, poate desemna orice formă vehementă de dorință omenească. Teologia creștină i-a dat sensul special al mișcării apetitului sensibil care se opune lucrării rațiunii omenești. Sfântul Apostol Paul o identifică cu revolta „cărnii” împotriva „spiritului”[2]. Ea vine din neascultarea primului păcat[3]. Dereglează facultățile morale ale omului și, fără a fi în sine o greșeală, îl înclină să săvârșească păcate[4].În om, pentru că este o ființă compusă, spirit și trup, există deja o anumită tensiune, se desfășoară o anumită luptă de tendințe între „spirit” și „carne”. Dar această luptă aparține, de fapt, moștenirii păcatului, este o consecință și, în același timp, o confirmare a lui. Face parte din experiența zilnică a luptei spirituale:

Pentru Apostol, nu se pune problema discriminării și condamnării trupului, care, împreună cu sufletul spiritual, constituie natura omului și subiectivitatea persoanei; el vorbește, dimpotrivă, despre fapte, sau mai degrabă despre dispoziții permanente – virtuți și vicii – bune sau rele din punct de vedere moral, care sunt rezultatul supunerii (în primul caz) sau al împotrivirii (în al doilea caz) față de acțiunea mântuitoare a Duhului Sfânt. De aceea, Apostolul scrie: „Dacă trăim prin Duh, să și umblăm în Duh” (Gal 5, 25)[5].

I. Purificarea inimii - Inima e sediul personalității morale: „Din inimă vin urzirile de rele, omorurile, desfrânările și adulterele” (Mt 15, 19). Lupta împotriva poftei trupești trece prin purificarea inimii și practicarea cumpătării:

„Păstrează-te în simplitate, în nevinovăție, și vei fi ca pruncii care nu cunosc răul ce pustiește viața oamenilor”[6].

A șasea fericire proclamă: „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). „Cei curați cu inima” sunt aceia care și-au acordat inteligența și voința cu exigențele sfințeniei lui Dumnezeu, mai ales în trei domenii: iubirea[7], curăția sau corectitudinea sexuală[8], dragostea de adevăr și dreapta credință[9]:

Credincioșii trebuie să creadă articolele Simbolului, „pentru ca, crezând, să asculte de Dumnezeu; ascultând, să trăiască așa cum se cuvine; trăind cum se cuvine, să-și purifice inima și, purificându-și inima, să înțeleagă ce cred”[10].

Celor „curați cu inima” le este făgăduit că-l vor vedea pe Dumnezeu față în față și că-i vor fi asemenea[11]. Puritatea inimii este condiția prealabilă a viziunii. Încă de acum, ea ne ajută să vedem lucrurile în lumina lui Dumnezeu, să-l primim pe celălalt ca pe „aproapele”; ea ne îngăduie să percepem trupul omenesc, al nostru și al aproapelui, ca pe un templu al Duhului Sfânt, o manifestare a frumuseții divine.II. Lupta pentru puritateBotezul îi conferă celui care îl primește harul purificării de toate păcatele. Însă cel botezat trebuie să continue să lupte împotriva concupiscenței cărnii și împotriva poftelor dezordonate. Cu harul lui Dumnezeu, el ajunge la puritatea inimii:

– prin virtutea și darul curăției, căci curăția îi îngăduie să iubească cu inimă dreaptă și neîmpărțită;

– prin puritatea de intenție, care constă în a tinde spre scopul adevărat al omului: cu o privire simplă, cel botezat caută să afle și să împlinească în toate voința lui Dumnezeu[12];

– prin puritatea privirii exterioare și interioare; prin disciplina sentimentelor și a imaginației; prin refuzul oricărei complăceri în gândurile necurate, care îl înclină pe om să se abată de la calea poruncilor dumnezeiești: „Vederea stârnește pofta la cei fără de minte” (Înț 15, 5.);

– prin rugăciune:

Credeam că înfrânarea e în puterile noastre, puteri pe care nu știam să le am, căci eram atât de prost încât nu știam că nimeni nu poate fi înfrânat dacă nu-i dai Tu. (…) De bună seamă mi-ai fi dat, dacă aș fi bătut la ușa urechilor tale cu suspinul meu lăuntric și cu credință tare aș fi aruncat asupra ta grija mea[13].

Puritatea cere pudoare. Aceasta e o parte integrantă a cumpătării. 

Pudoarea ocrotește intimitatea persoanei. Ea constă în refuzul de a dezvălui ceea ce trebuie să rămână ascuns. Este orânduită în vederea curăției, a cărei delicatețe o atestă. Călăuzește privirile și gesturile conform cu demnitatea persoanelor și a unirii lor.

Pudoarea ocrotește misterul persoanelor și al iubirii lor. Ea invită la răbdare și la moderație în relațiile de dragoste; cere să fie împlinite condițiile de dăruire și angajare definitivă dintre bărbat și femeie.

 Pudoarea este modestie. Ea inspiră alegerea îmbrăcămintei. Păstrează tăcerea sau rezerva acolo unde transpare riscul unei curiozități nesănătoase. Devine discreție. 

Există o pudoare a sentimentelor, ca și a trupului. Ea protestează, de pildă, împotriva expunerii trupului uman în funcție de o curiozitate bolnavă, în anumite reclame și publicații, sau împotriva solicitării făcute de anumite mass-media de a merge prea departe în revelarea unor confidențe intime.

 Pudoarea inspiră un mod de a trăi care îngăduie rezistența la solicitările modei și la presiunea ideologiilor dominante.Formele pe care le îmbracă pudoarea variază de la o cultură la alta. Totuși, ea rămâne pretutindeni presimțirea unei demnități spirituale proprii omului. Se naște prin trezirea conștiinței subiectului. A-i forma pe copii și pe adolescenți la pudoare înseamnă a-i trezi la respectul față de persoana umană.

Puritatea creștină cere o purificare a climatului social. Ea pretinde de la mijloacele de comunicare socială o informație care să fie atentă la respect și la moderație. Puritatea inimii eliberează de erotismul difuz și îndepărtează de spectacolele ce favorizează exhibiționismul și iluzia.Așa-zisa permisivitate a moravurilor se bazează pe o concepție eronată asupra libertății umane; pentru a se construi, aceasta trebuie să se lase mai întâi educată de legea morală. Trebuie să li se ceară celor răspunzători de educație să ofere tineretului un învățământ plin de respect față de adevăr, față de calitățile inimii și față de demnitatea morală și spirituală a omului.„

Vestea cea Bună a lui Cristos reînnoiește necontenit viața și cultura omului căzut; combate și îndepărtează erorile și relele izvorâte din mereu amenințătoarea seducție a păcatului. Ea purifică și înalță fără încetare moravurile popoarelor. Prin bogățiile de sus, ea dă rodnicie din interior calităților spirituale și înzestrărilor fiecărui popor și fiecărei epoci, le întărește, le completează și le reface în Cristos”[14].

PE SCURT„Oricine privește la o femeie, dorind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima sa” (Mt 5, 28).Porunca a noua pune în gardă împotriva poftei sau concupiscenței trupești. Lupta împotriva poftei trupești trece prin purificarea inimii și practicarea cumpătării. 

Puritatea inimii ne va ajuta să-l vedem pe Dumnezeu: ea ne ajută încă de pe acum să vedem orice lucru în lumina lui Dumnezeu.

Purificarea inimii cere rugăciune, practicarea curăției, puritatea intenției și a privirii.

Puritatea inimii cere pudoare, care este răbdare, modestie și discreție. 

Pudoarea ocrotește intimitatea persoanei.