Predica la duminica a II-a dupa Paste

 

Lecturi:
Fapte 4,32-35
1Ioan 5,1-6
Ioan 20,19-31

Duminica a II-a după Paşte (Anul B)

Astăzi celebrăm Duminica Divinei Îndurări. Dacă aţi ascultat cu atenţie rugăciunile şi lecturile, aţi văzut de ce a doua Duminică a Paştelui are acest nume. Rugăciunea de deschidere i se adresează Tatălui numindu-l “Dumnezeu al Îndurării”. În psalm am repetat de câteva ori: “îndurarea sa este veşnică”. Pe lângă menţionarea cuvântului, lecturile ilustrează îndurarea în acţiune. Dar înainte să ne îndreptăm atenţia spre lecţiile oferite de Scriptură, să ne întrebăm: ce înseamnă “îndurare”, “milă”? Să privim problema etimologic. La origine se află cuvântul latin “misericordia”, compus din două cuvinte. “Cordia” îl recunoaştem din cuvinte precum “cardiolog” sau “cardiac”: înseamnă inimă. A doua parte, “miseri”, se referă la suferinţă. Îndurarea, mila, înseamnă deci a avea o inimă pentru cei care suferă sau, mai precis, a avea o inimă dispusă să sufere pentru ceilalţi.

Lecturile de astăzi ne arată acest fel de inimă în Cristos şi în discipolii săi. Când Isus le-a apărut Apostolilor la acel prim Paşte, El a spus: “Pacea să fie cu voi”. După cum vă puteţi da seama, salutul este ceva mai mult decât “Salutare!” sau “Bună dimineaţa!” Isus de fapt a dorit să le comunice ceva de o valoare enormă. Pacea pe care Isus a câştigat-o pentru noi l-a costat sângele, viaţa chiar. Ce înseamnă această pace ne spune Isus clar: “Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Isus le-a transmis Apostolilor Duhul Sfânt, cu puterea de a elibera oamenii de păcatele lor. Această eliberare sau dezlegare vine prin Sacramentul Reconcilierii.

Şi prima lectură, din Faptele Apostolilor, ne oferă o idee despre îndurare, despre trăirea ei la nivel practic. Primii creştini erau atât de plini de Duhul Sfânt încât “nici unul nu spunea că ceea ce are îi aparţine”. Nu Karl Marx a fost cel care a inventat principiul “de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”. Marx s-a “inspirat” din Noul Testament dar a făcut greşeala să creadă că aşa ceva se poate înfăptui prin constrângere politică. Adepţii lui au creat un infern uman, dar eşecul lor nu trebuie să ne facă să respingem acest ideal. Îndurarea presupune eforturi din partea noastră astfel ca fiecare persoană umană să aibă acces la bunurile acestei lumi. Lectura din Fapte ne îndreaptă atenţia asupra faptelor milei trupeşti: hrănirea săracilor, îmbrăcarea celor goi, găzduirea celor fără casă şi aşa mai departe. Scrisoarea Sf. Ioan, pe de altă parte, ne îndreaptă atenţia asupra faptelor milei sufleteşti precum convertirea păcătoşilor, sfatul bun celor ce au îndoieli, răbdarea nedreptăţilor. Făcând aceste lucruri noi împlinim poruncile lui Cristos şi ajutăm la răspândirea victoriei Lui. “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea; şi credinţa noastră este aceea care ne-a făcut să învingem lumea.”

În cele din urmă îndurarea vine nu atât din eforturile noastre omeneşti, cât din darul gratuit al lui Dumnezeu. În această perioadă pascală să ne deschidem inimile faţă de Dumnezeu, pentru ca să primim în inimile noastre Îndurarea Sa – Duhul Sfânt.

Într-o carte intitulată “Gânduri mari”, Thomas Edison, inventatorul becului, este citat afirmând cu ton dogmatic: “Nu am văzut niciodată nici cea mai mică dovadă ştiinţifică în sprijinul teoriilor religioase ce afirmă existenţa raiului şi a iadului.” Edison a fost un geniu, fără îndoială. Dar nu a fost un teolog. Până şi copiii de grădiniţă i-ar putea spune că dacă cineva demonstrează ceva în mod ştiinţific, atunci nu mai vorbim despre credinţă. Iar credinţa, după cum au învăţat Apostolii, este elementul cheie în această perioadă pascală.

Toma, Apostolul ale cărui îndoieli au dispărut după întâlnirea cu Domnul are mai multe în comun cu Toma de Aquino din secolul XII, decât cu Toma Edison din secolul XX. Aquino scria: “Inima poate să meargă acolo unde capul trebuie să se oprească.” Lumea îi dedică mai multă atenţie lui Toma Inventatorul decât lui Toma Apostolul. Păcat. Toma din urmă are mai multe să ne înveţe despre credinţă decât Edison. Apostolul a avut o personalitate complexă şi unică. Această unicitate a lui explică de ce l-a ales Isus între cei doisprezece. Este probabil că Domnul nostru Isus Cristos s-a hotărât să se folosească de el pentru propria noastră educare.

Există doar trei referinţe la Toma în Noul Testament. Fiecare este în Evanghelia lui Ioan. Această Evanghelie a fost ultima scrisă. Probabil Ioan s-a gândit că neglijarea lui Toma în celelalte relatări evanghelice au fost o nedreptate faţă de Apostol, dar şi faţă de credincioşi în general. Să vedem starea psihică în care ni-l prezintă Evanghelia lui Ioan. Toma este pesimist, încăpăţânat ca celebrul măgar, şi convins de principiul “cred (doar) ce văd”. Îmi amintesc de un coleg din studenţie ce îmi spunea: “Cred doar ceea ce pot să văd.” Credea că cu aceasta m-a pus în încurcătură. Toma era tot un semn de întrebare. Starea lui psihică este bine descrisă de capodopera lui Caravaggio, în care Toma este pictat punându-şi degetul în rana lui Cristos.

Ştim finalul fericit al Evangheliei. Toma avea să nu uite niciodată experienţa pascală. “Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut!” Toma a primit o lecţie pe care Edison probabil nu a învăţat-o niciodată. Graham spunea odată: “Este nevoie de mai multă credinţă pentru a fi ateu decât pentru a crede în Dumnezeu.” Toma considera că a vedea înseamnă a crede. Dar lecţia lui Cristos ne spune că a crede înseamnă a vedea. După această experienţă Toma i-a apreciat pe cei ce spuneau că credinţa puternică vede invizibilul, crede incredibilul şi acceptă imposibilul.

Să remarcăm strigătul lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeu meu.” Deşi era ultimul dintre Apostoli care a crezut în Învierea lui Cristos, Toma a fost primul care a făcut o mărturie atât de clară despre divinitatea Mântuitorului. Într-o milisecundă, credinţa lui a făcut un salt uriaş. Seismografele teologice din Ierusalim trebuie că şi-au rupt acul la acest cutremur al credinţei. Şi să mai remarcăm un lucru: Evangheliile ne spun că Toma a avut un frate geamăn. Cine este acesta? Eşti tu şi sunt eu. William Bausch ne spune că fiecare dintre noi suntem un amestec de îndoială şi siguranţă, de pesimism şi optimism, de neîncredere şi încredere. În aceste zile când îndoiala, pesimismul şi necredinţa par a fi cele mai tari, trebuie să ne prindem de mantia lui Toma să nu cădem.

În secolul al VI-lea, Sf. Grigore şi-a dat seama despre valoarea lui Toma pentru creştinătatea întreagă. El scria: “Modul lent în care Toma a ajuns la credinţă ne este mai de folos să ne întărească decât credinţa de-a gata a tuturor apostolilor credincioşi.” Ioan şi-a dat seama aceasta cu secole înainte de Grigore. De aceea ne-a spus episodul cu Toma. Plecând astăzi de la Liturghie, să spunem o rugăciune de mulţumire pentru Toma. Să nu uităm apoi că nu este suficient să credem credinţei noastre. Trebuie să le şi spunem altora despre ea. În fine, amintiţi-vă să spuneţi un Bucură-te Marie şi pentru celălalt Toma, adică pentru Edison. La urma urmelor îi datorăm atâtea şi lui.

Apostolul Toma, care s-a ascuns cu o frică mai mare decât a celorlalţi confraţi şi nu a fost de faţă la prima apariţie a lui Isus, la vestea învierii îşi exprimă şi el dorinţa de a-l cunoaşte, dar cu simţurile trupeşti. Nu-şi dădea seama că, pentru a ajunge la o cunoaştere superioară sunt necesare mijloace superioare celor materiale, celor legate de simţuri trupeşti, animalice. Dojenit pentru încercarea de a cuceri o cunoaştere cerească printr-un alt turn Babel construit de ochi, degete şi palme, a fost silit să îngenuncheze cu smerenie şi să-şi exprime cunoaşterea prin credinţă, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

Toma nu i-a crezut pe ceilalţi ucenici, când aceştia i-au spus că Isus a înviat, fiindcă i-a găsit tot acolo unde îi lăsase când s-au ascuns de frica iudeilor, tot fricoşi şi stând cu mâinile în sân, ei ofereau lui Toma o credinţă moartă, aşa cum va spune sfântul Iacob mai târziu: Credinţa fără fapte este moartă (2,17). Duhul Sfânt, primit la prima apariţie a lui Isus, când a suflat asupra lor, încă nu şi-a făcut simţită prezenţa din plin, fiindcă Isus încă nu se înălţase la Tatăl. Era necesară înălţarea lui Isus, ca prezenţa Duhului Sfânt să devină operaţională: Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi şi îmi veţi fi mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).

Învierea lui Isus este chemarea noastră la faptele credinţei, la iubirea care realizează pacea, armonia; la speranţa care ne dă tăria să suportăm toate necazurile vieţii cântând: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând. Cu el şi eu voi învia, pe urma lui de voi călca. Amin.

 Predica preot Lörincz Otto