Predica la Evanghelia din a III a duminica din Postul Pastelui, 7 martie 2021

 

Lecturi:

Exod 20,1-17

                           Cele 10 porunci

1 Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte:

2 ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei.

3 Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!

4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare cu cele care sunt în ceruri, sus, sau cu cele de jos, de pe pământ, sau cu cele care sunt în apele de sub pământ!

5 Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti, căci eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc vina părinţilor în fii până la a treia şi a patra generaţie pentru cei ce mă urăsc 6 şi mă îndur până la a mia generaţie de cei care mă iubesc şi păzesc poruncile mele!

7 Să nu iei în zadar numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în zadar numele lui!

8 Adu-ţi aminte de ziua de sabát ca s-o sfinţeşti! 9 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toate lucrările tale! 10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci nicio lucrare nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici animalele tale, nici străinul care este înăuntrul porţilor tale! 11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul şi marea şi tot ceea ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de sabát şi a sfinţit-o.

12 Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău!

13 Să nu ucizi!

14 Să nu comiţi adulter!

15 Să nu furi!

16 Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău!

17 Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici sclavul lui, nici sclava lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău!”.

1Corinteni 1 22-25

22 În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, 23 noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, 24 dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 25 Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii.

Ioan 2,13-25

Alungarea vânzătorilor din templu (Mt 21,12-13; Mc 11,15-17; Lc 19,45-46)

13Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalím. 14Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând [acolo]. 15Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, 16iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!”. 17Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: «Zelul pentru casa ta mă mistuie».

18Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: „Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?”. 19Isus le-a răspuns: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!”. 20Aşadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu în trei zile îl vei ridica?”. 21Însă el vorbea despre templul trupului său. 22Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus.

 Reacţii la alungarea vânzătorilor din templu

23Pe când era în Ierusalím, la Sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând semnele pe care le făcea, au crezut în numele lui. 24Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoştea pe toţi. 25Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om.

Duminica a III-a din Post 

Îmi place să încep predica de azi cu povestea butoiului care conţine cel mai bun vin din pivniţa unui gospodar care se lăuda cu el la toţi musafirii şi îşi înveselea comesenii la diferite ocazii. Vinul a auzit că este vedetă, că este cel mai important, cel mai lăudat. Un lucru nu putea să înţeleagă vinul, anume: dacă el este bucuria tuturor, de ce este ţinut la întuneric, în pivniţă şi legat într-un butoi cu zece cercuri groase. I-a venit dorul de libertate, de lumină. S-a opintit de câteva ori să se elibereze şi, când a auzit trosnind un cerc, a căpătat încrederea că se poate şi a continuat efortul. Îndată voi fi liber; voi vedea lumina, voi fi stăpân pe soarta mea, voi fi independent, şi-a zis vinul cel bun. Şi, când ultimul cerc a plesnit şi doagele s-au risipit, vinul cel bun a curs pe pământ, s-a prefăcut într-o băltoacă murdară şi apoi pământul l-a înghiţit, desfiinţându-l complet.

Sărmanul vin, nu ştia că acolo eşti liber şi valoros unde eşti plasat de o inteligenţă binevoitoare ca să fii şi să rămâi bun. Aici ar trebui să punem cuvântul ebraic Sela, pe care îl întâlnim deseori la sfârşitul unor versete din psalmi, pentru a marca o pauză, în care să se admire, să se contemple adâncimea înţelepciunii expuse. Mulţi, chiar dintre creştini, consideră cele zece porunci ale lui Dumnezeu ca pe o îngrădire a libertăţii şi deseori le încalcă în numele independenţei personale.

Poruncile date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai ne sunt reamintite deseori în Postul Mare. Azi ne sunt prezentate în prima lectură spre a ne face o cercetare serioasă de cuget în vederea redobândirii libertăţii de fii ai lui Dumnezeu printr-o spovadă bună.

Poruncile sunt opera iubirii lui Dumnezeu, autoritatea supremă, înţelepciunea infinită şi bunătatea fără margini. Iubirea nu răpeşte libertatea nimănui, ci o păstrează, o măreşte şi o face rodnică. Sela.

Păzirea poruncilor este răspunsul iubirii noastre faţă de iubirea divină care a binevoit să se întrupeze, ca să ne lumineze, să ne dea garanţia că prin păzirea poruncilor ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu. În acest sens a spus apostolul Ioan: De pe aceasta se vădeşte că îl cunoaştem, dacă îi păzim poruncile (1In 2,3). Prin păzirea poruncilor ne încadrăm în atotputernicia şi înţelepciunea divină, în libertatea supremă.

Dumnezeu, care a făcut cerul şi pământul din nimic, care a scos lumina din întuneric, a voit ca infamia cea mai neagră, robia cea mai cumplită, pironirea şi moartea pe cruce a propriului său Fiu, să devină izvorul mântuirii şi al libertăţii noastre spre slava numelui său. De aceea, vrăjmaşii lui fiind, ne-a împăcat cu sine printr-o fărădelege a noastră, prin pironirea pe cruce şi moartea Fiului său. Acum, după ce fărădelegea umană a adus dovada milostivirii divine, că până aici se întinde graniţa iubirii sale: că deşi îi omorâm Fiul el tot ne va iubi, şi ne-a dovedit-o din plin, nu mai avem nici un motiv să ne îndoim de iertarea lui, fiindcă Fiul, deşi l-am omorât prin fărădelegile noastre, ne-a îmbrăcat cu o mantie nouă, cu viaţa dumnezeiască a harului, ca să avem parte de învierea sa (cf. Rom 5,10). Aici avem culmea înţelepciunii care, venind în lume şi lăsându-se doborâtă de răutatea ei, ştie să desăvârşească Legea şi profeţii ca să credem în iubire. Sela.

Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi!

Templul din Ierusalim era lucrul cel mai scump de pe pământ pentru orice evreu; a fost zidit cu sudoare şi lacrimi şi l-au apărat cu sânge, cu mistria într-o mână şi cu sabia în alta, pentru a se apăra de duşmani. El era simbolul credinţei şi legământului cu Iahve, lăcaşul cultului suprem, semnul spiritualităţii şi unităţii naţionale, semnul independenţei şi al libertăţii, precum şi locul cel mai potrivit de a-l primi pe Mesia.

Când Isus a venit la templu, l-a găsit într-o stare jalnică: murdar ca un loc de târguit. Devenise semnul decăderii morale şi reflecta starea jalnică a sufletului omenesc. Împletind un bici de frânghii, cu o putere mai mult decât samsonică şi cu fulgere în priviri, cu lovituri năprasnice în dreapta şi în stânga, Isus restabileşte ordinea. Forţa şi cuvintele sale prin care afirma că templul este casa Tatălui său, casă de rugăciune, a surprins pe toţi şi se mirau gândind: Să fie, oare, Mesia eliberatorul? Îndrăznesc să se apropie de Isus şi să-i ceară un semn, un argument care să-i elibereze de ignoranţă, de necredinţă şi, poate, chiar de mizeria morală de care erau conştienţi că nu cadrează cu sfinţenia casei Domnului. Isus vrea să le împlinească dorinţa şi le spune: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi! (Expresia: în trei zile, însemna foarte repede, cât ai clipi, cât ai zice: peşte). Isus îi invită să se convingă de atotputernicia sa divină. De fapt, templul la care ei sunt invitaţi să acţioneze pentru a-l dărâma, era ceva infinit mai greu de reclădit decât templul de piatră, era chiar trupul său omenesc, care distrus, dat morţii, cine îl va mai putea aduce la viaţă, afară de Dumnezeu? Isus îi invită acum să creadă atunci când el va învia că Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire, că nu el a adus moartea în lume (cf. Înţ 2,23), sau, după cum spune sfântul Bernard: Dumnezeu este ca albina menită să facă miere dulce şi nu să înţepe, şi, aşa cum albina înţeapă numai când este atacată, ca să-şi apere neamul, tot aşa Dumnezeu s-a apărat, dar omul s-a înţepat, fiindcă l-a atacat pe Dumnezeu în însăşi esenţa sa de iubire, dovedindu-i omului că până şi înţepătura sa este un medicament pentru viaţa veşnică.

Isus ştia că propunerea sa de a dărâma templul îi va fi spre acuză, deoarece concetăţenii săi, urmaşi numai după trup ai lui Abraham, nu şi după credinţă, vor căuta martori mincinoşi ca să-l condamne la moarte, la acea moarte pe care Isus le-a propus-o ca dovadă pentru credinţa lor, numai că ei îl vor înţepa cu ură: Acesta a spus: “Pot să distrug templul lui Dumnezeu şi să-l reclădesc în trei zile” (Mt 26,61; Mc 14,58); şi, când l-au înţepat pironindu-l pe cruce, n-au încetat să-i aducă insultă, prin ceea ce Isus le oferise cu iubire pentru ca să creadă, zicându-i: Hei, tu, cel care dărâmi templul şi-l reclădeşti în trei zile, mântuieşte-te pe tine însuţi! Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce! (Mc 15,29), ca să vedem şi să credem (Mt 27,42). Învinuirea i-o vor aduce şi diaconului Ştefan, zicând: L-am auzit spunând că Isus din Nazaret va dărâma lăcaşul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a lăsat Moise (Fap 6,13).

Că Isus a propus drept cale a mântuirii, a eliberării, credinţa în cuvântul său, apare clar din reproşul pe care i-l fac duşmanii: Mântuieşte-te pe tine însuţi! dând dovadă că nu le pasă de mântuirea proprie. Dar până aici merge iubirea infinită a lui Dumnezeu: când omul este nepăsător de propria mântuire, atunci Dumnezeu se îngrijeşte mai mult de dânsul, dar în felul său imprevizibil de a acţiona: se lasă învins pentru a fi biruitor.

Mândria diavolească este înfrântă de slăbiciunea omenească răstignită. Din mândrie, din dorinţa de a fi ca Dumnezeu, Adam şi Eva cad în păcat. Păcatul originar este dorinţa de a porunci; virtutea originară este voinţa de a sluji (card. Gasquet).

Smerenia biruitoare a lăsat-o Isus ca moştenire Bisericii sale: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima! (Mt 11,29); Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (In 16,33). Adevăraţii creştini l-au înţeles şi l-au urmat pe Isus în slujire şi au biruit. Dovada suntem noi, creştinii de azi, chemaţi la aceeaşi slujire pentru a asigura biruinţa deplină a Bisericii.

Timp de trei secole, păgânii s-au ridicat împotriva creştinilor cu o cruzime animalică şi o ură infernală. Au încercat, ca să se lase de credinţă, să-i amăgească prin plăceri şi bogăţii, să-i orbească prin onoruri sau să-i îngrozească prin chinuri atroce şi prin moartea cea mai crudă. La 24 februarie din anul 303, împăratul Diocleţian a emis edictul de exterminare a creştinilor şi a bătut o monedă cu inscripţia: Nomine Christianorum deleto, adică În amintirea ştergerii numelui de creştin. F. Engels notează cu ironie despre această acţiune a lui Diocleţian, că deşi persecuţia a fost cea mai crâncenă: A fost ultima. Şi a fost atât de eficientă că, şaptezeci de ani mai târziu, armata romană era alcătuită în cea mai mare parte din creştini.

A se lăsa condus de poruncile lui Dumnezeu, a se lăsa biruit de învăţătura lui Cristos, înseamnă a fi biruitor, a fi liber. Libertatea este iubirea care slujeşte şi iubirea care slujeşte este libertatea. Creştinul, care nu slujeşte, este destinat să aibă soarta vinului bun, care, dobândindu-şi independenţa, s-a transformat în noroi şi l-a desfiinţat pământul. Ama et fac quod vis – Iubeşte şi fă ce vrei! spune sfântul Augustin.

a) “O foaie de hârtie, pusă pe un birou împreună cu altele, s-a trezit într-o zi plină de semne. O pană, udă toată cu o cerneală neagră, a trasat pe ea multe semne şi cuvinte. “De ce m-ai tratat astfel?”, i-a spus supărată foaia de hârtie cernelei. “Nu puteai să mă scuteşti de această umilire? Eram atât de albă, de curată. Dar tu m-ai murdărit cu iadul tău negru, m-ai nenorocit pentru totdeauna!”

“Aşteaptă – a răspuns cerneala – eu nu te-am murdărit, te-am îmbrăcat în simboluri. Acum tu nu mai eşti o simplă foaie de hârtie, ai devenit o mesageră. Tu eşti purtătoarea gândului omului, eşti un instrument preţios…”.

Într-adevăr, după puţin timp, revenind la birou, cineva a văzut acele foi împrăştiate şi le-a adunat ca să le arunce în foc. Dar, deodată, a observat acea foaie însemnată cu cerneală. De aceea, le-a aruncat pe toate celelalte, păstrând-o doar pe cea care avea mesajul vizibil” (Leonardo da Vinci).

Încă de la Botez, purtăm scris în inima noastră mesajul de iubire. De aceea, Dumnezeu nu ne va arunca niciodată.

Suntem deja fii ai lui Dumnezeu, dar încă nu este vizibilă gloria noastră. Suntem încă în perioada de probă, invitaţi la perseverenţă. Isus a învins deja lumea, chiar dacă ziua triumfului definitiv pentru noi se află undeva în viitor.

b) Un chinez, ducându-se la părintele său misionar, i-a spus:

- Am o mare dorinţă de a-i construi o casă adevăratului Dumnezeu.

Misionarul i-a răspuns:

- Dorinţa ta este foarte bună: dar de unde vom lua banii?

- Vreau să o fac pe cheltuiala mea – a adăugat amabilul bătrânel.

Preotul, văzându-l de mai mulţi ani pe acel om ducând o viaţă extrem de săracă şi crezând dorinţa lui ca un rod al exaltării spirituale, pentru a-l descuraja, i-a atras atenţia:

- Dragul meu, satul este mare; dacă construieşti o biserică, trebuie să fie foarte mare… şi tu singur nu vei reuşi niciodată!

Sărmanul a replicat cu toată amabilitatea orientală:

- Vă cer iertare dacă insist; dar cred că sunt capabil să construiesc o biserică atât de mare pentru Dumnezeu.

- Dar nu înţelegi că ar fi nevoie de foarte mulţi bani… peste şase mii de franci?

- Părinte, am pregătit deja toţi aceşti bani şi, dacă nu vor fi suficienţi, voi mai câştiga şi alţii!

Misionarul a rămas neîncrezător. A întrebat:

- Cum ai făcut rost de aceşti bani?

A răspuns cu un minunat zâmbet plin de lungul efort al vieţii sale:

- Părintele meu, încă de tânăr am avut această dorinţă, cu peste patruzeci de ani în urmă. Am făcut mereu economie când era vorba despre hrana şi hainele mele; am lucrat mereu; nici măcar nu m-am căsătorit. Toată viaţa am avut o singură dorinţă mare: să las, înainte de moarte, în satul meu, o casă mare pentru adevăratul Dumnezeu: cel al iubirii, cel care şi-a stabilit locuinţa în inima mea! (Casali)

c) Cel care ştie să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu, care ştie să fie fiu al lui Dumnezeu, se comportă mereu bine şi în conformitate cu demnitatea lui.

O actriţă juca pentru a nouăzecea oară o parte dintr-o comedie modernă. Autorul comediei era prezent în lojă. Cu toate că teatrul era aproape gol, artista a recitat atât de bine şi cu atâta însufleţire, încât autorul s-a dus la sfârşit la ea ca să îi mulţumească. “În această seară v-aţi depăşit pe dumneavoastră” – a spus el – “aţi recitat ca şi cum ar fi fost prima dată. Şi mai ales într-un spaţiu aproape gol! Nu

v-a indispus?” “Nu – a răspuns actriţa. Dar era prezent un om pentru care merita să dau ce aveam mai bun în mine!” Voia să îi facă un compliment autorului. “Şi dacă nu aş fi fost nici eu prezent?” – a întrebat acesta. “Atunci, aş fi fost măcar eu” a răspuns actriţa.

A fost un răspuns magnific. Se stima prea mult pe sine ca să joace rău. Recita din iubire pentru perfecţiune. Făcând abstracţie de prezenţa celorlalţi, ea era acolo. Aşa trebuie gândită orice acţiune: “Eu sunt prezent!” (F. W. Foerster).

d) Sunt mai mult decât potrivite climatului Postului Mare trei sugestii:

- învăţaţi să trăiţi în prezenţa lui Dumnezeu, prin fapte de iubire;

- amintiţi-vă condiţiile esenţiale pentru a primi cu vrednicie sfânta Împărtăşanie;

- încurajaţi învăţarea recunoaşterii în ceilalţi demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima! (Mt 11,29); Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea. Amin

 Predica preot Lörincz Otto