Predica la Evanghelia din a IV a duminica din Postul Pastelui, 13 martie 2021

 

Lecturi:

2 CRONICI 36,14-16

14 Chiar şi toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit infidelităţile, după lucrurile abominábile ale popoarelor. Au profanat casa Domnului, pe care o sfinţise în Ierusalím. 15 Domnul Dumnezeul părinţilor lor i-a trimis la ei pe mesagerii săi ca să-i trezească şi să-i trimită, pentru că îi era milă de poporul său şi de lăcaşul său. 16 Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, i-au dispreţuit cuvintele şi i-au luat în râs pe profeţii lui, până când a venit mânia Domnului asupra poporului său şi nu a mai fost leac.

19-36

19 Au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidul Ierusalímului; au ars în foc toate clădirile sale şi a nimicit toate obiectele sale preţioase. 20 Pe cei care au scăpat de sabie, Nabucodonosór i-a dus captivi în Babilón. Ei i-au fost sclavi lui şi ai fiilor săi până la stăpânirea regatului perşilor, 21 ca să se împlinească cuvântul Domnului [rostit] prin gura lui Ieremía, până când ţara îşi va ispăşi [zilele] sale de sabát; în toate zilele dezolării ei, se va odihni până se vor împlini şaptezeci de ani.

Porunca lui Círus

22 În primul an al lui Círus, regele perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului [rostit] prin gura lui Ieremía, Domnul a mişcat duhul lui Círus, regele perşilor, care a pus să se transmită o veste în toată stăpânirea lui, chiar şi în scris, zicând: 23 „Aşa vorbeşte Círus, regele perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate domniile pământului şi m-a însărcinat să-i construiesc o casă la Ierusalím, în Iúda. Oricine dintre voi este din poporul său, Domnul Dumnezeul său să fie cu el: poate pleca [acolo]!»”.

EFESENI 2,4-10

4 Însă Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, 5 pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos – prin har aţi fost mântuiţi – 6 ne-a înviat şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus, 7 ca să arate în veacurile care vin bogăţia nesfârşită a harului său prin bunătatea faţă de noi în Cristos Isus. 8 Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, 9 nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10 Dar noi suntem opera lui, creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să umblăm în ele.

IOAN 3,14-21

14 Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, 15pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. 16 Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

18Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. 19Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 20Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. 21Însă oricine face adevărul vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

Duminica a IV-a din Post (Anul B)

Glasul lui Dumnezeu nu s-a stins în pădurea de ani a istoriei. După ce primul om a greşit şi s-a ascuns printre pomii paradisului pământesc, Dumnezeu l-a strigat: Adame, unde eşti? (Gen 3,9). Acest glas nu s-a stins, ci continuă să se audă în conştiinţa fiecărui fiu al lui Adam din neam în neam până azi. Dumnezeu ne cheamă mereu la întâlnirea cu el, ca să ne dăm seama unde suntem, pe ce poziţie ne-am plasat, ce loc ocupăm în univers, să conştientizăm starea de vinovăţie sau nevinovăţie, să evaluăm corect forţele pe care le avem spre a dobândi victoria asupra morţii. Glasul lui Dumnezeu continuă să se audă în pădurea de ani ai istoriei fiindcă el este iubire şi nu oboseşte strigând pe toţi, dar mai ales pe acei urmaşi ai lui Adam care au primit un nume la sfântul Botez, ca să le dea înţelepciune, acea înţelepciune a inimii care are plinătatea lui Dumnezeu şi de aceea are capacitatea de a striga ca Dumnezeu, aşa cum ne spune Duhul Sfânt: Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în pieţe îşi ridică glasul său (Prov 1,20).

Cum strigă? Prin gesturile divine, adică prin acele semne minunate care au devenit pentru noi mistere ale credinţei şi au fost plasate în momente determinate ale istoriei. Un astfel de semn, gest divin, avem în prima lectură: Aşa zice Cirus, regele perşilor: “Toate regatele pământului, Domnul Dumnezeul cerului mi le-a dat mie şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă în Ierusalimul cel din Iuda”. Uimitor: Dumnezeul evreilor vorbeşte unui păgân şi cere de la el o casă pentru sine la Ierusalim. Ce mister! Alt semn divin izvorât din iubirea lui Dumnezeu ni-l relatează sfântul Paul în lectura a II-a: Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este Fiul său făcut om. Culmea semnelor divine ne este relatată de evanghelia zilei: După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel care crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului înălţat pe cruce constituie culmea chemării noastre din partea lui Dumnezeu. Adame, unde eşti? Şi noul Adam răspunde de pe cruce: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). Eu de unde răspund?

Pentru noi însuşi Dumnezeu este misterul cel mai mare, deoarece nu-l putem cuprinde cu mintea noastră mărginită, dar ne dăm seama că aşa trebuie să fie, fiindcă un Dumnezeu înţeles de toţi n-ar mai fi Dumnezeu, ci invenţia unei minţi omeneşti, iar religia fără mistere n-ar mai fi religie divină. Ceea ce realizează omul face pe înţelesul tuturor, sau măcar pe înţelesul celor mai înţelepţi şi dacă religia ar fi o invenţie omenească, ar fi pe înţelesul oamenilor.

Avantajul misterelor pentru viaţa noastră pământească.

Din faptul că noi nu înţelegem misterele ajungem să admirăm atributele, calităţile unice ale lui Dumnezeu. Azi admirăm o mulţime de aparate şi maşinării deosebit de interesante, dar nici o minune a tehnicii nu poate depăşi măreţia şi frumuseţea întregului univers, care, deşi cunoscut şi admirat, rămâne încă o taină a înţelepciunii, atotputerniciei şi frumuseţii Creatorului.

Din tainele religiei noi deducem nu numai înţelepciunea, atotputernicia şi frumuseţea Creatorului, ci şi existenţa lui care acţionează din umbră. De fapt, lumina lui formează umbra credinţei noastre prin care îl întrezărim, fiindcă în adevărata lui lumină nu-l putem vedea decât prin viaţa nouă pe care ne-a adus-o Cristos, deoarece numai prin el îl vedem pe Tatăl, el ne-a scos la lumină din umbra în care s-a ascuns Adam. Numai acela care are viaţa lui Cristos în sine şi poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), poate ajunge să vadă ceea ce ochiul n-a văzut şi să audă ceea ce urechea n-a auzit şi să simtă ceea ce inima n-a simţit şi să înţeleagă ceea ce mintea n-a reuşit.

Din aceste gesturi, semne divine, mai înţelegem sensul existenţei noastre, că ne îndreptăm spre cineva, spre ceva real, aşa după cum percepem sensul drumului pe care îl parcurgem cu maşina după copacii de pe marginea lui sau bornele de kilometraj. Cosmonauţii, deşi merg cu viteză uimitoare în spaţiu, au impresia că stau locului fiindcă punctele de referinţă sunt foarte îndepărtate. Tainele, care ne flanchează la tot pasul, ne conştientizează pretutindeni şi în fiecare moment că ne deplasăm într-o direcţie bine determinată, că avem o ţintă pe care trebuie s-o atingem. Şi în viaţa veşnică vom avea mistere, altfel nu ne-am da seama că trăim, dar, spre deosebire de pe pământ unde misterele sunt îmbrăcate în întuneric, cele din viaţa veşnică vor fi îmbrăcate în lumină; pe când cele de pe pământ ne provoacă teamă, cele din viaţa de dincolo ne vor provoca bucurie; dacă aici ne simţim copleşiţi şi umiliţi de măreţia misterelor, în viaţa veşnică misterele ne vor înălţa spre infinit cu fericirea infinită.

Rolul postului în misterele credinţei.

Câţi ani au postit evreii, cu voie sau fără voie, în robia babilonică? Şaptezeci de ani. Cum? Am auzit la psalmul responsorial: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii ne-am atârnat harpele noastre. Căci acolo, cei care ne-au robit, ne-au cerut să cântăm, zicând: “Cântaţi-ne din cântecele Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domului pe pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să mi se lipească limba de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele! Tristă experienţă! Dar mare le-a fost bucuria eliberării: Când Domnul va întoarce din robie pe locuitorii Sionului, vom fi ca unii care visează. Atunci gura noastră va fi plină de strigăte de veselie şi limba noastră grabnică la cântece (Ps 126,1-2).

Dacă evreii, pentru Ierusalim, pentru pământul lor, au făcut atât de mult, nouă să ni se pară prea mult postul, prea greu, prea lung, când este vorba de Ierusalimul ceresc, de paradisul fericirii veşnice?

Postul, lacrimile, suferinţele, pomenile, rugăciunile şi mai ales jertfele, suferinţele au schimbat cursul istoriei, au înlăturat ura, violenţa şi răzbunarea în măsura în care au fost impregnate de caritate. Să-l privim pe Isus! Câţi ani a postit, s-a rugat, a făcut bine pe acest pământ? Treizeci şi trei de ani, aproximativ. Ce a realizat? Ne spune sfântul Paul: ne-a făcut vii, ne-a mântuit, ne-a aşezat în cele cereşti, ne-a făcut obiectul revelaţiei, harului, ne-a făcut misterele de bucurie, de durere şi de slavă ale istoriei în sânul Bisericii, în trupul său mistic.

În câte nopţi a venit Nicodim la Isus? De câte ori a postit? De câte ori a renunţat la somn şi a venit să-l caute şi să-l asculte pe Isus? Desigur că a făcut mai multe jertfe, dar a aflat că mântuirea va veni prin moartea pe cruce şi prin învierea lui Isus, a aflat pe Mesia şi de la el a aflat că are viaţă veşnică acela care crede în Fiul lui Dumnezeu, a aflat că Mesia n-a venit să judece lumea, că interlocutorul său este lumina lumii. Prin urmare: se merită să postim pentru a ne încadra corect în credinţa din care izvorăşte viaţa şi fericirea veşnică.

Nicodim, ca recunoştinţă faţă de revelaţia primită de la Isus, când acesta a fost luat jos de pe cruce, a adus o sută de litri de amestec de smirnă şi aloe pentru îmbălsămarea trupului (In 19,39). Era un semn că el dorea să nu putrezească niciodată acel trup care a descoperit omenirii, prin cuvinte şi fapte, taina fericirii veşnice.

Tot aşa se cuvine să facem şi noi cu trupul lui Isus din sfânta Împărtăşanie!

Sfântul Grigore cel Mare povesteşte cum pe vremea când era secretar la curtea împăratului din Constantinopol, trecând într-o zi pe un coridor îngust şi întunecos al palatului, a observat pe pardoseală o lespede de marmură bine lustruită şi care avea pe dânsa gravată o cruce. Din respect, nu voia să calce pe acea lespede şi a dat ordin să fie scoasă şi pusă în altă parte. Sub lespedea care avea crucea a apărut o alta cu acelaşi semn. A scos-o şi pe aceasta şi sub dânsa a găsit alta cu semnul crucii şi apoi încă una şi încă una, până la a şaptea de sub care a apărut o comoară strălucitoare şi deosebit de preţioasă. Mare i-a fost bucuria împăratului când s-a văzut atât de bogat.

Şapte sunt zilele săptămânii şi şapte sunt săptămânile postului. Dacă fiecare zi va purta semnul crucii, conform cu voinţa lui Isus: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze (Mt 16,24), se va bucura de comoara învierii. Iubirea Tatălui ceresc ne cheamă la sărbătoarea învierii Fiului său.

  “6 aprilie 1252. Dominicanul pr. Pietro da Verona, prior al conventului din Como, se îndrepta spre Milano. Este mereu în călătorie, îşi petrece toată viaţa în apărarea doctrinei creştine, cum este învăţată de Biserică şi cu exactitate este rezumată în “Crezul” apostolilor.

Cei care doresc moartea lui sunt mulţi. Ghibelinii nu pot suporta ataşamentul lui faţă de papa; catarii şi maniheii nu fac faţă în disputele cu el.

În pădurea din Farga, aproape de Seveso, în Brianza, printre tufişuri îl aşteaptă un sicar. Când a trecut fidelul ucenic al sfântul Dominic, o lovitură de bâtă îi zdrobeşte capul. Pr. Pietro din Verona cade la pământ, recitând tot mai lent “Crezul”. Apoi, pentru a sigila fidelitatea sa faţă de doctrina lui Cristos, înmoaie degetul arătător în rana de la cap şi scrie pe pământ cu sângele său: “Cred!” Apoi a murit.

Dacă ai ocazia să treci prin Milano, du-te în S. Eustorgio. Vei găsi relicviile sale, venerate într-o arcă foarte frumoasă, care dă mărturie tuturor că barca lui Petru trece, e drept, prin furtuni, dar nu se scufundă”.

 “Fiul omului a venit ca să îşi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45).

23 septembrie 1943. O perioadă lungă, tristă, de război, este pe punctul de a se încheia. Salvo D’Aquisto, 23 ani, vice-brigadier al carabinierilor, este în slujba cazărmii din Torrimpietra, aproape de Roma. De câteva zile, un corp de armată german s-a stabilit în Torre di Palidoro.

Salvo nu îi urăşte pe germani.

- Sunt ca şi noi, se gândea el, se supun unui ordin. Dacă ar putea, s-ar întoarce acasă!

Dar în acea noapte, în Torre explodează o bombă. Un soldat german moare; alţi doi sunt răniţi. Reacţia este imediată:

- Ori este găsit vinovatul, ori vor fi represalii! Ies pe câmp, trec pe străzi: arestează, la întâmplare, 22 de persoane. Le urcă într-un camion; le duc la Palidoro pentru a fi împuşcate.

Vice-brigadierul aleargă, încearcă să îi încurajeze pe ostatici. Apoi îl cheamă pe un maior german; încearcă inutil să îl convingă să îi elibereze. Atunci, într-o clipă, Salvo ia o decizie eroică: este nevinovat, dar declară:

- Eu am pus bomba! Eu sunt responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat. Ostaticii sunt eliberaţi.

Salvo moare, sub rafala de mitralieră, în aceeaşi dimineaţă de septembrie. Cei 23 de ani ai lui pentru salvarea a 22 de vieţi.

Exemplificare liturgică: încredinţarea evangheliilor şi a crezului.

În vechime, Postul Mare era timpul în care se pregăteau catecumenii, adică cei care doreau să devină creştini, să primească botezul. Noi, dragii mei, am primit cu toţii botezul de mici, pe când eram încă inconştienţi; dar acum, când am devenit mari, suntem invitaţi să devenim tot mai conştienţi de ceea ce au făcut părinţii şi naşii în locul nostru. De aceea, astăzi trebuie să vă spun un lucru foarte important: pentru a fi adevăraţi creştini, trebuie să spunem şi să profesăm Crezul.

- Cândva episcopul, încredinţându-le catecumenilor Crezul (compendiu al Evangheliilor), le spunea celor care voiau să devină creştini: “A sosit momentul solemn pentru a deschide în faţa voastră, fii preaiubiţi, Sfintele Evanghelii!” (arătaţi-le).

- Evangheliile sunt patru, aşa cum patru sunt părţile lumii, cărora le sunt destinate, dar formează o singură veste frumoasă, cea a lui Isus Mântuitorul. Au fost scrise de patru bărbaţi, inspiraţi de Duhul Sfânt, fiecare cu acelaşi mesaj minunat de mântuire, dar cu caracteristici diferite. De aceea, fiecăruia dintre ei tradiţia le-a încredinţat câte un simbol.

- Evanghelistul Matei este reprezentat de un om: el începe cu genealogia umană (= enumerarea strămoşilor) a lui Isus, din neamul lui David, Mesia în care se vor realiza toate profeţiile din vechime.

- Evanghelistul Marcu este reprezentat de un leu: el începe povestirea sa din deşert şi descrie puterea regală a iubirii lui Isus, adevăratul Mesia.

- Evanghelistul Luca este reprezentat de un bou: el începe vorbind despre preoţi care sacrificau animale în templu şi îl descrie pe Isus ca victimă nepătată pentru păcatele noastre.

- Evanghelistul Ioan este reprezentat de un vultur: el se ridica spre ceruri, mărturisind clar că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

- Fiecare simbol are aripi, pentru a indica faptul că Evanghelia trebuie să ajungă în toate părţile lumii… (Pentru a face mai plastică învăţătura, arătaţi simbolurile celor patru evanghelişti, care se află în toate bisericile).

- Ei bine, fiii mei, bogata învăţătură a celor patru evanghelii a fost rezumată de Biserică într-o mică rugăciune, pe care voi trebuie să o cunoaşteţi, să vă placă să o păziţi şi să o profesaţi chiar cu preţul vieţii. Iată că vă încredinţez Evangheliile şi Crezul.

Citirea Evangheliilor trebuie să fie pentru un creştin o adevărată exigenţă a duhului.

Să vedem acum dacă cunoaştem şi înţelegem bine toate cuvintele din Crez (formula scurtă a Crezului).

 

  Predica preot Lörincz Otto