Predica la Evanghelia din a V a duminica din Postul Pastelui, 21 martie 2021

Lecturi:
Ieremia 31,31-34
Evrei 5,7-9
Ioan 12,20-33

 

Duminica a V-a din Post (Anul B)

Filosoful grec Socrate este considerat ca unul dintre cei mai înţelepţi oameni din toate timpurile. Acest om care a trăit între anii 470 şi 399 îC şi-a dedicat viaţa demascării ignoranţei, ipocriziei şi a orgoliului la confraţii lui atenieni şi chemării lor la o radicală re-examinare a vieţii. “Viaţa ne-examinată”, a spus el, “nu merită să fie trăită”. El a atacat opiniile populare cu privire la religie şi politică şi a căutat să îi aducă pe oameni la o mai bună înţelegere a virtuţii, dreptăţii, pietăţii şi a conduitei corecte. A atras mulţi discipoli, în special din rândul tinerilor. Însă cei de la putere l-au arestat, l-au judecat şi l-au condamnat la moarte. A fost acuzat de false învăţături cu privire la stat, că a propagat idei revoluţionare şi a corupt tinerii din Atena. Familia şi prietenii lui au dorit să intervină pentru a răsturna sentinţa dar el nu i-a lăsat. Avea opţiunea să plece în exil din Atena, dar nu a dorit. A acceptat în schimb să bea otrava şi să moară. Generaţiile următoare de greci au ajuns să îl considere pe Socrate un martir pentru adevăr. Ei au hotărât să nu mai persecute pe nimeni în baza convingerilor lui.

În timpul lui Isus grecii au ajuns unul dintre popoarele cele mai liberale în gândire din lume. Diferite tradiţii religioase şi filozofice au înflorit în mijlocul lor şi au concurat pentru popularitate. Vedem în Evanghelia de astăzi că în mijlocul mulţimilor care au venit în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor se aflau şi câţiva greci. Nu le-a luat mult acestor greci să vadă că nu toate mergeau bine la Ierusalim. Astfel că au mers să îl vadă pe Isus. De ce au dorit oare să îl vadă? Deşi Ioan a spiritualizat oarecum relatarea, dând astfel impresia că ei au venit pentru a căuta să fie primiţi în “trupul” lui Cristos (Ioan 12,32), este mai probabil ca ei să fi venit pentru a-l avertiza pe Isus cu privire la gravitatea pericolului care îl înconjoară şi a-i sugera să plece cu ei în Grecia, pământul libertăţii. Răspunsul pe care l-a dat Isus la cererea lor arată că era vorba într-adevăr despre moartea lui iminentă şi că El a ales să rămână şi să o înfrunte în loc să caute un mod de a scăpa.

Mulţi oameni văd moartea ca pe o întrerupere a vieţii şi misiunii lor. Însă Isus a văzut moartea ca împlinirea vieţii şi misiunii Sale. De multe ori în trecut oamenii plănuiseră să îl prindă, dar Isus a scăpat întotdeauna din mâinile lor deoarece “nu venise încă ceasul Lui” (Ioan 7,30; 8,20). Acum însă a venit ceasul Său. “A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului… Dar ce să zic, «Tată, scapă-mă de ceasul acesta?» Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta” (Ioan 12,23.27). Isus foloseşte parabola bobului de grâu pentru a explica faptul că fugind de moarte atunci când vine ceasul, nu facem decât să ne limităm viaţa şi misiunea (“rămâne singur”), în timp ce dăruindu-ne pe noi înşine până la moarte atunci când vine ceasul, o sporim (“aduce mult rod”). Astfel, Isus refuză în mod categoric să caute orice ajutor, uman sau divin, pentru a-şi prelungi viaţa pe pământ dincolo de voinţa Tatălui Său. Glasul din cer confirmă că această decizie este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu şi că pentru Isus, slujitorul fidel al lui Dumnezeu, moartea şi slava sunt într-adevăr două feţe ale aceleiaşi medalii.

Această relatare trebuie să fi constituit o încurajare puternică în credinţă pentru creştinii persecutaţi cărora le-a scris Ioan. Le arăta că doar prin supunerea lui Isus la o moarte nemeritată ei beneficiază de credinţă şi mântuire. Dar apoi continua reamintindu-le cuvintele lui Isus că ucenicii Lui trebuie să meargă pe urmele Lui până la moarte. “Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu” (Ioan 12,25-26). Unde este Isus? Este în slavă. Însă pentru a ajunge acolo a trebuit să treacă prin porţile morţii în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Aceasta este povestea. Aceasta trebuie să fie şi povestea noastră.

Isus moare din iubire.

- Inima porunceşte deseori lucruri pe care mintea întârzie să le înţeleagă.

- Bunătatea, deseori, porunceşte lucruri care depăşesc dispoziţiile legii.

- Cunosc un băiat la care a ţipat învăţătoarea, pentru că a vorbit în timpul orei. Ce spusese? Îl atenţionase pe colegul său de bancă să nu se sprijine de spătarul scaunului, pentru că era o pată de cerneală. Normal, învăţătoarea nu ar fi făcut lucrul acesta dacă ar fi ştiut motivul delictului. Dumnezeu ne vorbeşte în prima lectură despre o alianţă nouă, nu scrisă pe sulurile Legii, ci în inimi: “Voi pune legea mea în sufletele lor, o voi scrie în inima lor”.

- Isus urma doar legea inimii, de aceea a intrat deseori în conflict cu conducătorii religioşi evrei ai timpului său. Spuneau: “Nu îţi este permis să ierţi… Nu este permis să mergi cu cei răi etc.” În schimb, Isus mergea la cei care aveau cea mai mare nevoie de iubire. De aceea, a fost condamnat la moarte, ca trădător al religiei.

Isus moare pentru toţi.

- Isus a avut conflicte cu conducătorii evreilor şi pentru că nu putea înghiţi discriminările religioase, morale şi sociale: Dumnezeul cerului este Tatăl tuturor; toţi oamenii sunt egali în faţa Lui şi fraţi între ei.

- Evreii, deţinători ai adevăratei religii, făceau discriminări, de exemplu, cu păgânii idolatri.

- Isus, în schimb, i-a iubit şi a vrut să îi aibă lângă el. La naşterea lui au venit magii; la Nazaret a lăudat văduva din Sarepta şi pe Naaman sirianul; a spus că nu a găsit niciodată o credinţă atât de mare ca aceea a centurionului, care îi cerea cu umilinţă vindecarea slujitorului său; la picioarele crucii, primul care a îngenuncheat a fost conducătorul soldaţilor; din Ierusalim i-a trimis pe apostolii săi în toată lumea…

- Crucea lui Isus are patru braţe, câte puncte cardinale sunt. Acum, Isus vrea de la noi orice efort pentru a îndepărta orice contrast între creştini şi necreştini; catolici şi evanghelişti; albi, negri şi galbeni etc; între bogaţi şi săraci; între nord şi sud; între buni şi răi.

În Evanghelia de astăzi, Isus îşi exprimă voinţa clară de a deschide uşile familiei lui Dumnezeu tuturor oamenilor care primesc cuvântul lui.

Doar de la Dumnezeu poate veni curajul de a înfrunta tulburări şi încercări numeroase, după cum ne demonstrează martirii creştini. Ne încredem doar în valorile supranaturale. Citim în “Actele canonizării” sfântului Carol Lwanga şi ale celor douăzeci şi unu de însoţitori, paji ai regelui Mwanga, în timpul persecuţiei din 1885-1887 în Uganda, că Kizito, cel mai tânăr dintre glorioşii martiri, cu puţin timp înainte de a fi condus la tortură, a zis că se teme că nu va rezista la durere, dar va reuşi dacă prietenul Carol îi va ţine strâns mâna. Acesta i-a ţinut-o strâns cu bucurie, spunând: “Fii liniştit. Cu cealaltă mână mă ţin de bunul Isus” (R. Francisco).

Platon, marele filozof grec (428-342), susţine preexistenţa sufletelor şi, când un suflet intră într-un trup şi se zămisleşte, apoi se naşte copilul, noua fiinţă umană intră în viaţa aceasta ca într-un somn plin de visuri, uitând tot ce ştia mai înainte, aşa cum seara, când ne culcăm şi dormim, uităm tot ce s-a petrecut în timpul zilei. Moartea este ca trezirea din somn la viaţa pe care o avea înainte de a se naşte. Cartea tibetană a morţilor prezintă arta de a muri şi conţine o mulţime de informaţii cu privire la etapele ulterioare ale vieţii de după moarte. Dar, dat fiind faptul că moartea este o experienţă unică pentru fiecare individ – fiecare moare singur, fără martori, chiar dacă ar fi în jur mii de persoane, nici una nu-l poate însoţi ca ghid. Din acest motiv omul caută mereu un semn venit de sus. Isus însuşi a dorit acest semn de preamărire a numelui său în preajma morţii şi l-a obţinut, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru noi, prin glasul venit din cer, care a spus: L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări. Numele lui Dumnezeu este scris în însăşi existenţa noastră prin Duhul Sfânt, Duhul vieţii şi Isus a primit garanţia mântuirii noastre prin glasul venit din cer. Mulţimea care l-a auzit a zis: A fost un tunet. Alţii ziceau: I-a vorbit un înger. Isus a lămurit sensul semnului: Nu pentru mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Dat fiind faptul că semnul a fost pentru noi, glasul venit de sus nu s-a stins în negura veacurilor, el îşi face auzit ecoul până în zilele noastre. Nu cred că este om care să nu-l fi auzit sau să nu-l audă cel puţin o dată în viaţă, sub diferite chipuri (Exemple avem multe, îmi amintesc de prof. Dumitru Mărtinaş, autorul cărţii Originea ceangăilor din Moldova, cum, pe când se afla la Buzău, într-o iarnă, mergând pe trotuar, a auzit un glas: Treci pe partea cealaltă! Fără să vadă pe cineva, strada fiind pustie, şi-a continuat drumul, când aude din nou aceeaşi poruncă. A trecut strada şi, pe partea trotuarului pe care mersese mai înainte a căzut de pe un acoperiş un ţurţur de gheaţă cu zăpadă. L-ar fi omorât, dacă n-ar fi trecut dincolo). Un medic şi profesor de filozofie, un om de ştiinţă, R. Moody, în cele două cărţi ale sale, Viaţa de după viaţă şi Noi lumini, aduce o mulţime de fapte care confirmă ecoul acelui glas din cer. Mulţi dintre cei care au avut o moarte clinică şi apoi au revenit la viaţă au povestit ceea ce au auzit şi au văzut la începutul vieţii de dincolo. Iată o mărturie: În timp ce totul începea să se întunece, am auzit un sunet pe care nu-l pot descrie; era ca un ropot de tobă, un sunet năvalnic, ca un torent care se prăvale printr-un defileu. Simţeam că urc, eram la aproximativ un metru deasupra trupului meu, astfel încât îl puteam vedea: eu eram acolo, iar oamenii încercau să mă reanimeze. Nu-mi era teamă. Nu sufeream. Pace totală. După o secundă sau poate două, parcă m-am întors din nou şi am luat-o iarăşi în sus. Era întuneric, ca într-o vizuină sau într-un tunel; şi apoi a apărut acea lumină strălucitoare. Era din ce în ce mai strălucitoare şi am avut impresia că o traversez. M-am trezit dintr-o dată în altă parte, dincolo, învăluit într-o lumină aurită, foarte frumoasă. Nu reuşeam să-i descopăr izvorul… venea de pretutindeni. Era şi muzică. (din Noi lumini). Orice om revenit la viaţă dintr-o astfel de experienţă, îşi trăieşte viaţa altfel: bogată în fapte bune, ca să-şi asigure un loc în viaţa de după această viaţă.

Spuneam mai înainte că în fiecare se aude ecoul acelui glas venit de sus într-o formă sau alta. Mulţi nu au curajul să-şi împărtăşească experienţa de teama de a fi socotiţi paranoici şi luaţi în râs. Chiar sfântul Paul, pe când povestea guvernatorului Festus şi regelui Agripa experienţa sa de pe drumul Damascului şi acel glas: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Festus s-a ridicat şi a strigat: Paule, eşti nebun! Învăţătura ta multă te duce la nebunie! (Fap 26,24). Este adevărat că unii se pot înşela prin halucinaţii, dar nu putem şi nici nu avem dreptul să punem la îndoială buna-credinţă a multora, de aceea spune William James: Nu este mai raţional să refuzi a crede, de teama de a te înşela, decât de a-ţi întemeia credinţa pe speranţa de a avea dreptate.

Din punct de vedere religios, Isus, vorbind despre moartea care aduce roade, nu face altceva decât să condamne moartea la moarte.

Savanţii caută să învingă moartea prin ştiinţă. Este posibil? Este posibil, fiindcă nu există credinţă în moarte, ci ştiinţă; astfel, eu nu cred că voi muri, ci ştiu sigur. Moartea, fiind un adevăr de ştiinţă, de ce n-ar fi învinsă de ştiinţă? Oricum, până în prezent cheia succesului asupra morţii o deţine iubirea. Isus învinge moartea fiindcă Tatăl îl iubeşte deoarece îi preamăreşte numele; iar Isus îl iubeşte pe Tatăl şi-i împlineşte voinţa mereu, întotdeauna. Aceasta ne-o arată toate lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Cunoscând iubirea care ne iartă, vom fi recunoscători prin iubirea care nu moare (lectura I-a); Isus s-a desăvârşit în iubire când, de pe cruce, a iertat chiar şi pe călăi (lectura a II-a); pe cine cinsteşte Tatăl, acela învinge moartea; or, Tatăl îl cinsteşte pe Fiul şi i-a dat biruinţă asupra morţii.

Întrucât istoria sfinţilor ne arată că putem păşi pe urmele lui Isus, iertând greşiţilor noştri, desăvârşindu-ne în iubire, avem toată siguranţa că prin moarte vom trăi. Tatăl ne-a dat viaţa pământească prin creaţie; Fiul ne-a adus viaţa nouă prin întruparea sa şi ne-o împarte prin sfintele taine, mai ales prin sfânta Euharistie, iar Sfântul Duh ne dă viaţă din viaţa sa care durează veşnic, spre gloria Preasfintei Treimi.

Să-l preamărim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în toate zilele vieţii noastre şi Dumnezeu ne va preamări, ca să fim ca îngerii săi din ceruri, prin moartea şi învierea lui Isus. Amin.

 

Predica preot Lörincz Otto